Din motive mai mult sau mai puțin fericite, în ultima perioadă am avut șansa să petrec mai mult timp decât de obicei alături de bunicii mei, atâția câți mi-au mai rămas în viață. Mi-au dat sfaturi, m-au ajutat să nu mă lovesc cu capul de praguri deja tocite și, la fel de important, mi-au mai descrețit fruntea cu amintiri din copilării ale unei inocențe demult dispărute. Câteva nopți la rând am adormit cu capul în poala bunicii, așa cum făceam când eram mic, ademenit către tărâmul Moșului Ene de vocea ei ca sfârâitul unui fus. În altele, însă, am stat cu toții adânc în pântecele nopții, uitând de tristeți și râzând cum de ceva vreme nu am mai făcut-o.

Bunica a avut familie mare, cu 3 frați și 4 surori, care mai de care mai ghiduș și mai vesel, așa cum le stă bine copiilor când sunt mulți și se îndeamnă unul pe altul. Cum n-au putut să stea potoliți, uite că au făcut giumbușlucuri pe care mi le-a povestit bunica râzând cu toată sinceritatea unei amintiri frumoase și pe care nu am cum să nu le împart cu voi.

Prima întâmplare are loc pe vremea când tușa Nița, sora cea mai mică a bunicii, avea vreo 6 anișori. Tatăl ei era om cu stare în comună, cu doi boi frumoși legați la carul de lemn din care astăzi nu a mai rămas decât o roată decorativă. Într-o zi, o trimite străbunicul pe tușa Nița la fierarul satului să îi ceară înapoi niște lanțuri de la jug pe care i le dăduse cu câteva zile mai înainte ca să le strângă niște zale. Fierarul, care avea casa pe un deal, mai la marginea satului, era un țigan care, priceput să bată fierul, prinsese cheag în comună. Singura problemă era că nimeni nu știa cum îl cheamă, doar auziseră odată un alt țigan strigându-l coaie, așa că numele i-a rămas Coaie Țiganul. Așadar la Coaie Țiganul a trimis-o străbunicul pe tușa Nița să recupereze lanțurile de la jug. A pornit-o tușica pe jos până în vârful dealului, și odată ajunsă la poartă, a început să strige cât o țineau plămânii ei de copil de 6 anișori: Neaaa Coaaaieee! Bineînțeles că a ieșit țiganul care s-a pus pe râs și a trimis-o pe tușa înapoi la tat-su, spunându-i să îi transmită că pe el îl cheamă Gheorghe și că așteaptă să vină străbunicul în persoană după lanțuri, nu să trimită copiii să facă treburi de oameni mari. Nu mai are rost să spun că nu s-a mai dus străbunul niciodată să își ia lanțurile de la Gheorghe, zis Coaie Țiganul…

Cealaltă întâmplare a avut loc când deja copiii mai crescuseră. Moș Ilie, fratele cel mai mare al bunicii, s-a întors într-o zi de pe uliță cu lacrimile curgându-i pe obraji de atâta râs. Când i s-au mai potolit icnetele, a povestit cum s-a întâlnit pe podișcă cu un prieten pe care nu îl mai văzuse în sat de vreo lună, de când se căsătorise și se pusese la casa lui. Văzându-l moș Ilie supărat, l-a întrebat ce s-a întâmplat de nu s-a mai arătat la față. Mâhnit tare, omul i-a spus că îi e rușine să se mai arate prin sat de când s-a însurat, că râde lumea de el că s-au unit al lu’ Coi cu-a lu’ Pizdoi. Cum la țară lumea nu se cunoaște după numele de familie, ci după porecle ale părinților și bunicilor din neam, mai toți sunt Xulescu al lui Cutărică. Mirele nostru se trăgea din neamul unui înaintaș poreclit Coi, iar mireasa, din familia lui Pizdoi. În urma căsătoriei a rezultat un cuplu cu o poreclă de milioane!

Și aș mai avea povești multe și mărunte, dar ora e târzie și mâine e deja aici. Poate mai revin și în alte zile cu povești din bătrâni, dar până atunci vă întreb pe voi dacă nu cumva aveți vreo întâmplare amuzantă povestită de bunii voștri. Tare mi-ar plăcea să citesc câteva! 🙂

Morala: Cine nu are bătrâni să își cumpere!