Nu e nimic mai colorat decât să ai parte de un jubileu al rateului uman. Uneori dai de câte un om care ştii sigur că nu va ajunge nicăieri. Un om care nu va fi niciodată în stare să urce, să-şi îmbunătăţească viaţa cu ceva, cu orice altceva în afară de un alt pahar de vin. Oamenii ăştia îs peste tot, e inevitabil să dai de câte unul din când în când.

Ăştia îs oamenii care trec prin faţa ochilor noştri fără să rămână pe retine. Trec şi alegem să nu-i vedem niciodată. Îs fantome a ce au fost,  atât de fantome încât nici măcar ce au fost nu se mai vede.

Când ai însă şi onoarea de a le fi văzut involuţia de la cap la coadă fără să poţi face absolut nimic care să-l ajute, omul ăla nu mai poate trece neremarcat peste retină, din contră, nu-ţi mai pleacă niciodată de-acolo.

Culmea ratării umane. Să trăieşti doar pentru următorul pahar de vin şi să nu ai nici măcar vreo şansă ca tu cu ochii tăi sau cu urechile tale să observi că nimeni nu te vede, nimeni nu înţelege un cuvânt din ce zici şi că înafară de milă sau profundă dezamăgire nu primeşti din ochii celor din jur.

Când toţi prietenii tăi de-o viaţă au renunţat să încerce să te mai salveze şi tu zâmbeşti tâmp cu ochii licărind în faţa păhărelului plin… nu poţi nici măcar înţelege că e un an nou în care mulţi îşi propun să-şi schimbe viaţa-n bine.

Oamenii de genul ăsta sper ca la un moment dat să găsească puterea unui an nou fericit! Restul suntem destul de lucizi încât chiar să avem toate şansele din lume.