Toată viața mea m-am ferit sau m-am rușinat de copiat. Mi se părea ridicol și chiar umilitor ca ceea ce scriam eu pe vreo foaie de hârtie ce urma să fie notată să se regăsească pe orice altă foaie de hârtie, fie ea lucrare a colegului, caiet sau manual. Exact ca și copiatul priveam și reproducerea după memorie a comentariilor.

În primară n-aveam ce să copiez. Decât la „auto-dictări”. Niște exerciții pe cât de utile pentru vârsta de 8-9 ani, pe atât de urâte de mine la vremea aia. Și-acolo copiam, da’ veci nu mi-o ieșit fără să fiu prins.

În generală, având în vedere că eram tocilarul și olimpicul școlii, nu aveam nevoie să copiez. Dacă ziceam unui prof că am făcut seara precedentă pregătire la mate primeam 10 la orice lucrare aș fi dat.

În liceu… a fost mai complicat. Dar regula de bază a fost copiatul doar în ultimă instanță și doar la trei materii: la istorie – pe care am ajuns acum să o citesc pe cont propriu, la chimie – pentru că merită, și la geografie – s-a râs de mine trei ani de zile când am ajuns în Timișoara și puneam Piatra Neamț pe Dunăre sau Sibiul gard în gard cu Deva. Oricum, cu bun simț și minimum minimorum.

Ce am pățit însă a fost că din jena mea de a nu reproduce texte, copiam informația și o reformulam. Așa m-am trezit eu mult prea adesea reținând ce copiasem și uitând ce învățasem. Dar asta e o altă poveste.

În anu-ntâi de facultate, în primul semestru, cu ocazia primei sesiuni, am fost foarte silitor. Curgea cu 9 și 10, iar la ultimul examen am avut o cădere de moral. Ultimul examen era Drept Comercial (că-s iseist).

Aici avusesem de învățat vreo 10 contracte pe de rost. Nu înțeleg de ce, dar așa era cerința. Din trei subiecte, al treilea a fost „autodictarea” unui contract, în funcție de rândul unde stăteam.

Conform obiceiului meu cu ocazia autodictărilor, am copiat. Și-am scăpat neprins.

M-am dus a doua zi să-l caut pe prof pentru a-mi afla nota și pentru a mi-o nota în carnet. Profu’ avea examen și m-a chemat înăuntru. M-a găsit pe listă și mi-a spus: „Dragoș, ai trecut: 6.” Am răsuflat ușurat. Media îmi ieșea faină oricum, și știam că oricum șasele ăla era cu mult peste ce meritam.

Îi întind carnetul, își aranjează ochelarii pe nas și dă să-mi scrie nota. 10, 10, 9, 10, 9. „Dragoș, băiete, da’ ce-ai pățit de-ai luat 6 la mine după note așa bune?!” „Dom’ profesor, n-am mai reușit să învăț.” „Nu-i bai, Dragoș, e bine un 9?” „:-|” îl trece în carnet. „Mmmulțumesc, la revedere.”

Țin să menționez că profesoru’ nu dăduse pe la școală, se bazase pe asistenți. Eram eu un student bun, dar el n-avea de unde să știe. A avut însă încredere în notele din carnet, luate pe bune de altfel.

Problema e că acel 6 era el însuși nemeritat, iar trecându-l în carnet drept 9, îmi vedea să mă bag în pământ de rușine. Restul facultății n-am mai atins fițuici și n-am mai încercat să copiez, spre deosebire de mult prea mulți colegi. Notele nu au rămas de bursier, dar nici  rău nu mi-a părut. Știam că luasem 7 sau 8, dar îl luasem pe merit.

Multă poliloghie pentru a vă spune ceva simplu: mă apucă pe mine jena când aud despre centre de testare a Bacalaureatului cu câte 98 sau 127 de lucrări identice. Nu există căi suficiente pentru a-mi exprima disprețul pentru chestiuni de genul ăsta, așa că vă las în continuare cu butoanele de mai jos.