Tot românul de rând știe că suntem europeni. Nu-i așa? Am fost europeni dintotdeauna. Încă un lucru foarte bine cunoscut e faptul că turcii „ne-au învățat” ce-i ăla ciubucul – și încă n-am uitat, de la mic la mare. De fapt noi am fost orientali mult mai mult timp decât am fost occidentali, iar civilizarea în stil occidental a românilor e încă un marș greoi în plină derulare.

Adevărul e că n-am fost întotdeauna europeni în sensul înțeles azi. Am avut o epocă în care făceam parte mai degrabă din aria limitrofă a Imperiului Otoman – un imperiu ce a marcat apogeul culturii și civilizației arabe întinzându-se fără nici o jenă de-a dreptul pe trei continente (Asia, Africa și Europa).

Momentul de cotitură pentru noi a însemnat finalul secolului 18 și secolul 19. Într-o epocă în care țăranul de rând nu avea aproape nici o relevanță culturală, Țara Românească și Moldova erau conduse și deținute de o suită de familii de boieri cu toții fideli lumii Otomane: mobilierul, portul, obiceiurile, limbajul și procesele administrative erau toate inspirate sau copiate de la Țărigrad/Instambul/Constantinopole.

La școală am învățat că treaba asta cu influența orientală era de fapt o modă impusă de conducerea orientală directă în epoca fanariotă. La fel am citit și în mai toate cărțile pe care le-am citit și făceau referire la subiectul ăsta.

Atât în maniere cât și în vestimentație, valahii și moldovenii erau deja în mare parte orientali (mă refer la clasele superioare). Un exemplu de articol, foarte fain de altfel, care aduce în discuție subiectul vestimentației boierilor am găsit aici. Însă chiar din subtitlu se sugerează faptul că orientalismul a intrat în principatele românești odată cu fanarioții.

Hainele orientale ale boierilor

Fiind mai ușor de ilustrat o să consider vestimentația ca un indicator mai mult sau mai puțin fidel al orientării răsăritene a culturii principatelor.

Încă dinaintea fanarioților exista o cultură orientală în Moldova și Țara Românească. Iată de exemplu cum e reprezentat Constantin Brâncoveanu împreună cu fii săi înainte de conducerile fanariote:

Un stil vestimental oriental în reprezentarea domnitorului într-un tablou creștin care avea slabe șanse să fie o reprezentare pentru turcii musulmani.

E drept, situația s-a acutizat în epoca respectivă, dar nu a fost vorba de o ruptură culturală. Atât otomanii cât și bisericile ortodoxe se inspiraseră de fapt din stilul bizantin în multe domenii cu mult înainte de 1711 (primul fanariot pe tronul Moldovei). Centrul cultural și politic a regiunii de la sudul Moscovei era Constantinopole.

Din perioada diverselor campanii rusești anti-otomane avem chiar o serie de memorii foarte relevante.

Contele francez de Langeron fugit de revoluția franțuză și ajuns general în armata rusă chiar a făcut multe referințe cu privire la ce se-ntâmpla în țările române la finalul domniilor fanariote. Ca și francez ce locuia într-o Rusie occidentalizată forțat de câțiva zeci de ani era și normal să sublinieze lumea complet neoccidentală în care a ajuns:

„În 1806, am întâlnit încă multe femei purtând îmbrăcăminte orientală, trăind în case fără mobilă… (îmi și imaginez camere cu perini și canapele turcești)”

Tot prin perioada aia, un consul englez scrie despre bărbați:

„Portul național al boierilor nu se prea deosebește de cel al turcilor din clasele cele mai înalte, atât doar că, în loc de turban, poartă un fel de căciulă nemaipomenit de mare, căreia îi zice calpac (…) în formă de pară.”

Un alt francez din armata rusă ne descrie societatea de la Iași și București în 1807:

„… bărbații purtau haine lungi, bărbi lungi, pe cap aveau o căciulă numită calpac, asemănător cu toca magistraților de pe la noi (adică Franța), cu turbanul sau cu scufița umplută cu câlți (…), încălțați în papuci turcești, în sfârșit, arătau ca niște orientali.”

Trecerea la occident

Vestimentar schimbarea începe să apară abia după 1810, după o lungă perioadă de contact cu occidentul (ofițeri ruși, călători, consuli și secretari francezi, englezi, italieni, etc):

„Veștmântul femeilor se aseamănă cu cel al doamnelor grecoaice de la Constantinopol, atât că-și pun mai multe giuvaieruri; însă numai femeile în vârstă și nevestele boierilor de rangul al treilea îl mai poartă. Celelalte se țin după moda de la Paris și Viena (…).” – Langeron, 1813.

Un alt străin, observă în aceeași perioadă:

„Rămâi uluit văzând cât de mult se cheltuiește pe toalete și cât de mare este luxul lor, care, cu siguranță, în multe privințe, îl întrece pe cel al doamnelor din cele mai mari capitale, căci diamantele și rochiile de cașmir sunt podoabele lor obișnuite. Moda de la Paris este urmată cu sfințenie, iar croitoresele venite din străinătate nu stau degeaba.”

În cartea în care am și găsit citatele astea din diverse memorii, Între orient și occident de Neagu Djuvara, am găsit două cauze socio-culturale foarte importante pentru a cauza așa o reorientare: 1. contactul societății române cu ofițerii ruși în cadrul campaniilor lor anti-otomane, ofițeri ruși care erau în mare parte chiar emigranți francezi și 2. fii boierilor români care studiau în Paris și alte capitale occidentale. Peste astea se mai suprapun diverse cauze politice și nu numai, dar astea deja sunt altă poveste.

În cazul bărbaților schimbarea a venit mai greu, în 1823 domnitorul Grigore Ghica, domn al Țării Românești, dând chiar un decret cu executare obligatorie în termen de trei zile prin care se interzicea bărbaților să poarte haine după modă franțuzească. Degeaba însă. În timp fiii de boieri și tinerii țării adoptaseră moda occidentală – pantaloni, sacou, cămașă, etc. Generalizarea vestimentației occidentale bărbăteștia avut loc cam în anii 1830.

În 1843, Boierul Iordache Filipescu încă poza pentru o imortalizare în basorelief ca un oriental.

Și ce dacă?

Sunt ferm convins că dacă hainele claselor înalte din principate demonstrează până nici cu două secole în urmă o fermă orientare asiatică, nu are cum subconștientul nostru colectiv să nu rețină încă multe paradigme bizantino-otomane.

Avem un pretext foarte drag nouă: „de la turci am învățat”, pretext prin care ne explicăm tot felul de neajunsuri: stufosul sistem de șpăgi, gustul pentru chilipiruri, tendința către kitsch-uri, lenea, talentul de a minți până la nivel de politică externă.

Adevărul e că occidentalitatea noastră e foarte tânără, iar un număr de 4-5 generații, și alea trecând prin două războaie mondiale și înce vreo 50 de ani de spălare de creier nu ne ajută deloc să înțelegem ce cer europenii de la noi ca și țară.

Tot de aia cred că nu vom înțelege foarte curând ce face cultura occidentală mai atractivă decât ce vedem acasă. De ce acolo toată iarba din oraș e îngrijită, toată lumea lucrează de la 8 la 17, de ce acolo toți te respectă pe stradă și toți știu ce-i aia „te rog” și „mulțumesc”. Există unele percepte occidentale pe care poporul nostru abia prin noul val de mirgări a început să le cunoască.