Şedeam pe fugă, dacă pot spune aşa, la o cafenea în mall Baneasa. Doi cetăţeni de naţionalitate incertă, zorbeau zgomotos din niște pahare înalte ceva ce putea fi foarte bine zeama din tigaia în care ai prăjit cârnați și ai turnat detergent de vase, sau niște frape, cu ness sau cu chestii dintr-astea prea puțin clare. Eh, nu-i deloc  relevant drinkul din pahar.

Unul dintre ei, așa mai musculos, cu un prezent colacel abdominal ce sperăm cu justă îndreptățire să se transforme într-o impozantă burtă, ridică autoritar mâna, pocnește din degete spre fata care ne servea amabilă pe toți și bâțâind necontrolat din picior zice: „Cerut brhgasamsd – nu se auzea prea bine – cu înhghețat, aici e gheaț, hm?!” Fata răspunde amabil că așa a cerut, el se înroșește vag, se crispează și, sigur pe el precum Antonescu la Cotroceni, începe să o certe pe tânăra Izaura de parcă o crescuse din propria sudoare cel puțin 15 din cei 20 de ani pe care-i avea.

Irelevant a cui e vina. Și dacă avea dreptate tot îți venea să-i plătești băturua și să-l rogi frumos să plece spre minunatul tărâm din care-și trăgea obârșia, în brațele mamicii care-l legănase într-o limbă în care respectul pentru celălalt nu există. Acest tânăr Goe, ex-pat al unei țări necunoscute, părea că a pus stăpânire pe mall, pe oameni și pe atenția tuturor.

Ce satisfacție măruntă și neclară și-o extrage el din muștruluiala zgomotoasă a unei angajate de la cafenea ? Cât de nesigură trebuie să-i fie bărbăția? Tot ce conta era ca noi, observatorii să vedem că El are dreptate, că El știe să vorbească românește, că El e stăpân pe situație și nu se lasă „păcălit”… Și ce faci cu această dreptate? Primești bonus încă o cafea? Când învățăm că nu-i deloc suficient să avem dreptate? O dreptate aruncată brutal în fața celuilalt, o dreptate urlată, țipată, doi bani nu face…. părerea mea…