În fiecare zi din ultima săptămână m-am trezit la 6, astfel încât la 6:30 să fiu deja plecat, astfel evitând traficul de dimineață. Poate doar mi se pare însă la ora aia fiecare șofer este șoferul perfect. Toți merg cu 50-60km/h, în coloană, fără să se încurce unul pe celălalt, nimeni nu taie fața altuia, nimeni nu forțează semafoarele, totul merge lin și bine.

În dimineața asta, la două semafoare de când am plecat de-acasă, un individ cu o Dacie (evident, 1900 toamna) îmi taie fața pentru că se încadrase prost în spatele autobuzului. Nu semnal, nu mulțumiri, nu asigurare, nu nimic.

La semaforul următor, soarta face să fim unul lângă altul. Fix modelul ăla de țăran pe care mi-l inchipuiam, cu căciula în vârful capului, cu o burtă imensă lipită de volan, cu o pufoaică jegoasă pe el, neras de câteva zile. Mai lipseau sacii de cartofi în portbagaj care să strivească suspensiile și pachetul era complet.

Îl fixam cu privirea de câteva secunde bune, doar doar s-o sesiza. Într-un final se uită la mine și încerc să-i explic prin semne că nu există prioritate de Dacie și că trebuie să dea semnal și să se asigure. Cum mă așteptam, el face pe prostu’ în continuare. Se face verde și plecăm amândoi. Ulterior am aflat că ne îndreptam amândoi în aceeași direcție.

Din acel moment tot ce a făcut acel individ a fost să meargă haotic, să schimbe benzi aiurea, să claxoneze pietoni, să nu dea prioritate, și toate astea doar ca să rămână în față și să-mi arate mie că el e mai tare și că nu pot să-l depășesc. Din păcate era mult prea târziu. Îl trimisesem de mult în pula mea și renunțasem să-mi pese. Totuși, respect pentru hârbul ăla de Dacie.